Prima zi acasa...

Doamne ce mica era....





Si acum ce mare a crescut...




S-au implinit trei luni si-un pic de cand ieseam cu ea pe poarta maternitatii. O familie tanara, fara experienta, si totusi entuziasta din cale-afara la gandul ca Maia vine acasa. Citisem tot felul de carti si articole din reviste de specialitate, primisem zeci de sfaturi de la alti prieteni care au trecut prin experienta asta, si totusi ne simteam neputinciosi. Era o mogaldeata ce abia se intrezarea printre hainutele cu care am scos-o din spital, care nu facea altceva decat sa doarma. Va reamintesc ca avea 2,35 kile. Era joi, la doua zile de la nastere, iar Alex, desi frant de oboseala, cand a aflat vestea, in doua ore a facut luna in casa, mai ales in camera noastra, pentru ca acolo am decis ca va sta Maia.
”Doamne cat de frumos doarme. Ca un ingeras!”...Cam asta am exclamat amandoi timp de vreo ora, neputand sa ne dezlipim ochii de la ea. Si acum ne aducem aminte ce stangaci eram. Cel putin lui Alex ii era si frica sa o ridice in brate de teama sa nu-i franga coloana. Noi doi eram buni la teorie. Cu practica stateam mai prost:) Eu stiam cum sa o alaptez si cam atat. Nimic de baie, cum s-o tii deasupra ligheanului, cum sa stea mai bine sa scoata bulele de aer afara, nu stiam nimic de plansete, cum sa le deosebim intre ele. Tot Claudia, nasa noastra, a fost salvarea. Saraca, a traversat Bucurestiul ca sa vina sa ne arate cum trebuie spalata, curatat buricul si alte asemenea bucurii pentru cei care au bebe. Tot ea ne-a salvat si cu batista sugarului. Cred ca stiti ce e aia, nu? Avea nasucul atat de mic, incat mie mi-era frica sa-i bag furtunul acela sa-i scot mucozitatile.
A fost show total in noaptea aia, ce mai! Mi-aduc aminte ca facuse in pampers si plangea de mama focului iar noi credeam ca plange de foame, desi ii dadusem cu doar o ora mai inainte sa pape...Deh, omul cat traieste invata! Si acum invatam, dar alte lucruri despre care o sa va povestim altadata...