"Guri, cred ca mi s-a rupt apa", au fost primele cuvinte pe care le-am auzit aproape de miezul noptii, atunci cand am ajuns acasa de la serviciu. Era luni, 23 februarie. Fusese prima mea zi de munca dupa mini vacanta de aproape o saptamana pe care o petrecusem la Predeal si in imprejurimi alaturi de Mada, insarcinata in 38 de saptamani. "Pai suna-l pe doctor, ce mai astepti", i-am raspuns, cuprins de o stare de neliniste de parca urma sa nasc chiar eu. Oboseala se risipise ca prin farmec, stomacul nu mai ghioraia de foame, iar febra musculara parca nici nu existase.
Aproape 9 luni m-am gandit la asta, am constientizat ca se va intampla odata si odata, dar in momentele acelea zici ca eram picat de pe alta planeta. Noroc cu Madalina care a mai reusit sa ma linisteasca spunandu-mi ca e bine si ca nu o doare nimic. N-a vrut sa-l sune pe dr. In fond de ce sa-l deranjeze pe bietul om la 12 noaptea cand oricum trebuia sa mergem la spital. Asa ca ne-am sunat nasa. In acele momente era cel mai bun punct de reper al nostru. Trecuse cu cateva luni inainte prin experienta aducerii pe lume, astfel ca sfaturile ei erau binevenite. Dupa cum ne gandisem si noi, tot camera de garda a fost rezultatul acelei mini sedinte de brainstorming la miezul noptii.
Nu vreti sa stiti cum am parcurs vreo 12 kilometri, de acasa pana la Giulesti, intr-un timp mai mult decat record. Era aproape 1 noaptea... La spital, doar un paznic pe hol si asistenta de garda in seara aceea, o tanti cu o mutra ce trada o expresie de genul: "De ce ma faceti voi sa-mi pierd timpul la ora asta, cand eu trebuia sa dorm?".
"Buna seara, i s-a rupt apa, dupa ce acum cateva zile a inceput sa elimine dopul".
"Stati linistit, nu are cum sa fie apa, e doar dopul, mai are pana naste", si-a dat ea cu parerea. Probabil ca noaptea isi pregatea teza de doctorat, altfel nu-mi explic.
Bineinteles a coborat si doctorul de garda, o doamna doctor mai precis care, pe un ton foarte amabil, m-a rugat sa-i aduc geanta din masina "pentru ca doamna Ionescu are membranele rupte si va naste maine". "Wow! Vine puiul meu pe lume", cam asta gandeam in momentele alea. Eram destul de euforic si ma rugam la Dumnezeu sa fie bine.
Madalina era destul de speriata, mai ales ca nu fusese internata nici macar un minut in viata ei. Intre timp venisera intr-un suflet si nasii nostrii, Marius si Claudia, care au apucat si ei s-o inucurajeze pe Mada pret de cateva minute. N-am inchis un ochi in noaptea aia, iar la 8 fara 20 eram la spital. Din cauza cretinilor alora care erau de garda in noaptea aia, pe care am mai "cheltuit" si 50 de lei, drept dovada de buna credinta, si care au internat-o taman in sala de nasteri, unde a auzit tipete, gemete si alte cele, nici Mada nu a putut sa doarma toata noaptea. A cuprins-o teama, astfel ca e de inteles ca l-a rugat pe doctor sa-i faca cezariana. Noroc ca omul a fost cu capul pe umeri, a mutat-o de acolo si a reusit, intr-un final, sa o calmeze. In timpul asta eu am apucat s-o vad pe la 8 fix, mai putin de 5 minute pentru ca n-avea voie sa paraseasca salonul. I-am mai adus de-acasa niste chestii indispensabile in spital, despre care n-are rost sa mentionez acum, cert e ca am uitat ce era mai important: sa iau kit-ul pentru celule stem. Nici macar nu facusem contractul!!! De, Dumnezeu iti da, dar nu iti baga-n traista!!
Si iata-ma din nou incalcand legile, de data aceasta imi fac mea culpa, in drum spre o straduta din sectorul 2 undeva pe langa Kaufland. Noroc ca la sediul firmei lucrurile s-au derulat repede si fara prea mare bataie de cap. Am semnat un contract ca primarul si la ora 10.30 eram inapoi la spital. Intre timp Mada intrase in travaliu provocat (dimineata colul nu era dilatat deloc, practic era inchis) si se afla in sala de nasteri. Am dat buzna de parca eram la mine acasa si i-am dat primei asistente intalnite in cale kitul, cu rugamintea expresa sa aiba grija de sotia mea. In timp ce eram tanar si nelinistit prin fata salii de nastere (apropos-eram singurul tatic caruia i s-a permis accesul acolo, ceilalti fiind nevoiti sa stea la distanta de-un hol de sotiile lor) a venit si domnul doctor, un super tip de sorginte araba, care mi-a spus ca "doamna Ionescu va naste la ora 13" si ca mai bine ma duc acasa sau unde am treaba, pentru ca n-are rost sa astept atata timp la spital. Acum parca-mi vine sa rad, atunci cred ca facusem o fata de s-a speriat si asistenta de mine. "Cum sa-mi las sotia aici domnule doctor?", i-am zis...
Mai tarziu, dupa cateva zile, cand ne impartaseam acasa fiecare in viziune proprie trairile nasterii Maiei, Mada mi-a povestit ca doctorului nu-i venea sa creada cat de nelinistit poate sa fie sotul ei. Pai normal frate ca sunt nelinstit ca doar e prima oara cand devin parinte, iar sistemul nostru medical e mai mult decat discutabil!
Si uite asa am ajuns s-o cunosc si pe moasa Madalinei, asistenta Mariana, o super fata, care a stat cu ea non-stop pana sa apuc sa-i dau eu atentia cuvenita. M-a asigurat ca in jur de 14.00 trebuie sa nasca si ca nu vor fi probleme (a nascut cu peridurala-btw). Cred ca m-am uitat la ceas de-o suta de mii de ori in zecile-alea de minute si, cu cat ma apropiam de momentul culminant, cu atat imi batea inima mai nebuneste. Ce ma intriga era faptul ca nu auzeam niciun scrasnet, niciun tipat, nicio injuratura din sala de nasteri. Da, nu radeti, am auzit odata, o gravida care se descarca injurand....la Caritas.
La fara un sfert, cum stateam eu asa cu ochii pe usa si pe oricine iesea din sala, ma pomenesc cu o alta asistenta care ma felicita pentru baietelul meu de 3 kile si 300 de grame. Pentru o fractiune de secunda n-am realizat si am ramas perplex cu ochii scosi din orbita:) Apoi i-am replicat femeii ca eu voi fi tata de fetita, si ca sotia mea ar trebui sa nasca pe la 14.00. Doamna a inteles confuzia, dupa care tot a tinut sa ma felicite. A fost prima persoana care mi-a urat sanatate si felicitari pentru Maia (multumim doamna asistenta!!!)
Ma credeti sau nu, la fix 14.00 am auzit un "woaaaaaaa" prelungit si am stiut ca s-a nascut Maia. Pe Mada n-am simtit-o deloc, in schimb am stiut ca fetita mea a ajuns pe lume....imi venea sa urlu de fericire, tremuram tot de emotie si tot ce vroiam era sa stiu daca ele doua sunt bine. Si bineinteles sa ma pot bucura si eu cu cineva. Eram singur:( Parca totusi imi amintesc ca m-am bucurat alaturi de un alt tatic si, bineinteles, m-am pus pe dat telefoane sa ma laud:)
(acum, dupa ce am trecut prin asta, mi se pare chiar penibila, o stupizenie, vorba din popor cum ca te imbeti de fericire- nu, va spun eu, nu te imbeti cel putin nu la propriu, cu alcool, pentru ca ajungi acasa frant de oboseala, cu gandul la ELE, si la faptul ca va despart cateva ore in care tu e musai sa recuperezi ca sa nu fii un zombi ambulant a doua zi).
Au mai trecut cateva minute, nu stiu cate, si "Aluna", caci asa au botezat-o asistentele, si-a vazut prima oara tatal. La putin timp din sala a iesit si Mada, destul de slabita, dar foarte ok din punct de vedere fizic.
Dupa cantarul oficial, Aluna, o mogaldeata de 2.450 de grame si 51 de cm lungime, a primit la scorul Apgar nota 10....Orice alt cuvant e de prisos!
