Povestea Maiei spusa de mama

Poate v-ati intrebat: de ce nu a fost scrisa si de mami?
Uite ca am hotarat sa impart cu voi ce am trait din data de 23 feb 2009 noapte pana pe 25 cand am fost externata.
Spre miezul noptii am plecat la spital (cred ca Alex-nu stia pe unde merge ...), pentru ca incepusem sa pierd lichid. Dupa controlul de la camera de garda mi s-a spus ca trebuie sa raman intermata pentru ca urma sa nasc. Tot timpul m-am gandit la cum o sa fie: doare si cu anestezie, cat de tare?!!!, ma gandeam doar la asta si la nimic altceva.
Noaptea aceea, pe care am petrecut-o in sala de nastere, caci acolo am fost delegata sa stau, a fost cumplita. Langa mine era o persoana internata care se vaita atat de tare, de am zis ca o sa "moara"...Asistenta imi spunea ca ar fi bine sa incerc sa dorm ca o sa regret orele nedormite... ce? cum? erau intrebari pe care mi le spuneam in minte; cum sa dorm cand tipa care era langa patul meu mai avea putin si urla de durere....
Bineinteles ca a doua zi dimineata, la prima ora, l-am sunat pe doctor, as putea spune disperata, si i-am spus povestit ce am vazut, ce am auzit, spunadu-i ca mai bine plec acasa. Dragut dr-ul a incercat sa ma linisteasca spunandu-mi ca va fi bine si ca n-am de ce sa imi fac griji pentru ca sunt pe maini bune.
In fine, am incercat sa ma imbarbatez singura si mi-am spus ca o sa treaca. Asa a si fost; am nascut foarte repede si nu m-a durut aproape deloc. Bineinteles am nascut cu peridurala :)
De Dragobete, la ora 14.00, s-a nascut Maia. Inca nu am povestit nimic de sentimentul matern. Ce am simtit in acele momente? Sincer, nu mare lucru; atunci ma gandeam doar la mine si atat, nici cand am vazut-o pe Maia nu am tresarit de emotie sau sa incep sa plang asa cum am mai auzit ...la alte mamici. Ma intrebam oare nu o sa-mi iubesc copilul??? Raspunsul l-am gasit tot in sufletul meu, a doua zi dimineata, adica pe 25 februarie la ora 6.00. Cand am vazut-o pentru a doua oara, sentimentul trait a fost foarte intens. De cum am intrat in sala cu multi bebei si fara sa stiu unde este, m-am oprit direct in dreptul ei. Nu stiu cum, dar asa a fost, cred ca e feelingul de mama. De atunci totul este minunat si frumos...ea este cel mai de pret si frumos cadou primit de la D-zeu.


P.S. Ii multumesc sotului meu pentru rabdarea si sutele de drumuri pe care le-a facut...

Ai tras un partz? Bravo tati!

Am rumegat mult pana sa scriu aceste randuri! hmm...o fi moral, etic, e subiect tabu, cine stie...Poate pe un altfel de blog, postarea asta ar fi murit inainte de a se naste. Aici insa nu, ca doar se uita mamici si tatici...

Vine o perioada in viata fiecarui parinte cand ajunge sa se bucure de cele mai simple lucruri. Ce casa, ce masina, ce super salariu sau vacante prin nu stiu ce paradis uitat de lume. Nu tata! De cand s-a nascut Maia, noi am lasat deoparte toate gandurile astea necurate, care oricum erau departe de noi, si ne-am concentrat atentia asupra chestiunilor mult mai simple, care ne sunt la indemana si peste care, uneori, chiar foarte des as putea spune, sarim mult prea usor.
Spre exemplu acum suntem in perioada in care ne bucuram pentru cea mai mica basinica pe care-o trage Aluna, pentru un simplu ragait, dar care pe ea o ajuta enorm, sau pentru orice caca pe care il gasim noaptea sau dimineata in scutece... Fara supozitoare cu glicerina sau alte stimulente. Tot aici se cade sa-i multumim si celui care a inventat "Batista sugarului"!

Asadar Maia ai tras un partz? Bravo tati!

PS: Ironia sortii e ca acum ii incurajezi sa faca toate astea si, peste cativa ani, cand pozezi in familia perfecta la restaurant, te trezesti cu al tau pitic ca trage un ragait sau vreun partz de toata frumusetea, de-ti vine sa intri sub masa de rusine.